De mai bine de o lună, câteva zeci de oameni din Așezământul de la Rădeni, bolnavi, fără adăpost și fără acte, fac drumul până la Evidența Populației din Flămânzi. Vin sprijiniți în baston, cu cârje, unii în cărucior. Vin cu dosarele pregătite, cu fotografii și chitanțe plătite. Vin cu răbdare, cu speranță și cu bun-simț.
Și pleacă mereu cu aceeași replică: „Nu merge programul.”
În timp ce statul se laudă cu digitalizarea și cu grija pentru „cetățenii vulnerabili”, în Flămânzi realitatea e crudă: dacă n-ai adresă, dacă ești sărac, dacă vii de la adăpost, nu exiști. Funcționarii de la Evidență au transformat un drept legal într-o favoare personală. Cartea de identitate provizorie, acel document banal care îți confirmă existența, se eliberează doar după dispoziția de moment.
Unii dintre angajați au răbdarea și tonul unui ghișeu bancar din anii ’80. „La cât de mulți sunteți, nu am timp de voi.” „Mergeți acasă, că venim noi.” „Nu are cine să vă facă poze.”
Și preferata tuturor: „Dacă vă grăbiți, faceți-vă voi evidența populației.”
Între timp, o parte din documentele acestor oameni au expirat. Alții s-au întors de trei sau patru ori, fără rezultat. Când au cerut măcar o explicație scrisă, au fost trimiși afară din hol. Motivația? „Trebuie să intre și alții.”
Acești oameni nu cer milă, cer un drept. Un buletin provizoriu. Un act care le-ar permite să ajungă la spital, să primească un tratament, o pensie, o formă de ajutor. Pentru funcționarii din Flămânzi, însă, ei sunt doar o „problemă socială”. În spatele ușilor s-a auzit chiar cuvântul „boschetari”, rostit cu dispreț, ca o etichetă care justifică orice refuz.
Așezământul din Rădeni găzduiește peste 170 de persoane fără adăpost. Printre ei sunt oameni care n-au mai avut un act de identitate de 10, 20 sau chiar 30 de ani. Oameni care și-au pierdut casele, familiile și sănătatea. Acolo unde legea ar trebui să le ofere o șansă, statul le oferă umilință.
După nenumărate drumuri și explicații inutile, problema a ajuns și la Primăria Flămânzi. Iar răspunsul, deși neoficial, e de o sinceritate dezarmantă: „Da, se știe. Există un tratament diferențiat. Mai bine lăsați lucrurile așa. O să le facă ei când vor avea chef.”
Când s-a cerut un răspuns oficial în scris, s-a recomandat „să nu se mai insiste, ca să nu se supere angajații”.
Așadar, în România anului 2025, dacă ești sărac, bolnav și fără adăpost, nu doar că nu exiști în acte, dar ești vinovat că îndrăznești să ceri să exiști.
La Flămânzi, legea e opțională, iar empatia – suspendată pe termen nelimitat.
Evidența Populației nu ține evidența oamenilor, ci evidența scuzelor.
Și când te uiți la cum arată totul acolo, ai impresia că singurul act de identitate valabil e tupeul de a spune „nu” fără rușine.
De mai bine de o lună, câteva zeci de oameni din Așezământul de la Rădeni, bolnavi, fără adăpost și fără acte, fac drumul până la Evidența Populației din Flămânzi. Vin sprijiniți în baston, cu cârje, unii în cărucior. Vin cu dosarele pregătite, cu fotografii și chitanțe plătite. Vin cu răbdare, cu speranță și cu bun-simț.
Și pleacă mereu cu aceeași replică: „Nu merge programul.”
În timp ce statul se laudă cu digitalizarea și cu grija pentru „cetățenii vulnerabili”, în Flămânzi realitatea e crudă: dacă n-ai adresă, dacă ești sărac, dacă vii de la adăpost, nu exiști. Funcționarii de la Evidență au transformat un drept legal într-o favoare personală. Cartea de identitate provizorie, acel document banal care îți confirmă existența, se eliberează doar după dispoziția de moment.
Unii dintre angajați au răbdarea și tonul unui ghișeu bancar din anii ’80. „La cât de mulți sunteți, nu am timp de voi.” „Mergeți acasă, că venim noi.” „Nu are cine să vă facă poze.”
Și preferata tuturor: „Dacă vă grăbiți, faceți-vă voi evidența populației.”
Între timp, o parte din documentele acestor oameni au expirat. Alții s-au întors de trei sau patru ori, fără rezultat. Când au cerut măcar o explicație scrisă, au fost trimiși afară din hol. Motivația? „Trebuie să intre și alții.”
Acești oameni nu cer milă, cer un drept. Un buletin provizoriu. Un act care le-ar permite să ajungă la spital, să primească un tratament, o pensie, o formă de ajutor. Pentru funcționarii din Flămânzi, însă, ei sunt doar o „problemă socială”. În spatele ușilor s-a auzit chiar cuvântul „boschetari”, rostit cu dispreț, ca o etichetă care justifică orice refuz.
Așezământul din Rădeni găzduiește peste 170 de persoane fără adăpost. Printre ei sunt oameni care n-au mai avut un act de identitate de 10, 20 sau chiar 30 de ani. Oameni care și-au pierdut casele, familiile și sănătatea. Acolo unde legea ar trebui să le ofere o șansă, statul le oferă umilință.
După nenumărate drumuri și explicații inutile, problema a ajuns și la Primăria Flămânzi. Iar răspunsul, deși neoficial, e de o sinceritate dezarmantă: „Da, se știe. Există un tratament diferențiat. Mai bine lăsați lucrurile așa. O să le facă ei când vor avea chef.”
Când s-a cerut un răspuns oficial în scris, s-a recomandat „să nu se mai insiste, ca să nu se supere angajații”.
Așadar, în România anului 2025, dacă ești sărac, bolnav și fără adăpost, nu doar că nu exiști în acte, dar ești vinovat că îndrăznești să ceri să exiști.
La Flămânzi, legea e opțională, iar empatia – suspendată pe termen nelimitat.
Evidența Populației nu ține evidența oamenilor, ci evidența scuzelor.
Și când te uiți la cum arată totul acolo, ai impresia că singurul act de identitate valabil e tupeul de a spune „nu” fără rușine.





